Mă supun oprobriului pentru o aşa gravă acuzaţie. Dar, rogu-vă, s-arunce prima piatră cea care n-a căzut, măcar o dată, în păcatul unei iubiri interzise; cea care nu şi-a jertfit nicicând principiile pe altarul unei iubiri nepotrivite; cea care nu a dat vreodată raţiunea pentr-un efemer extaz. Ne agăţăm avid de bărbaţi care nu ne vor. Mototolim valori şi principii în ghemotoace mici, pe care le zvârlim la coş pentru un el. Renunţăm la plăcerile noastre pentru plăcerile lui. Facem sacrificii, cerute sau nu, în numele unei iubiri împărtăşite sau nu. Umplem căldări cu lacrimi, saci cu umilinţă şi construim maldăre de frustrări.
Şi-i acuzăm pe Ei: că nu ne vor, că-s mitocani şi insensibili, că nu ne preţuiesc, că cer prea mult şi-oferă prea puţin, că nu-nţeleg şi nu apreciază, că-s răi, maliţioşi şi prosti.
Să fie oare-aşa? Sau proastele om fi chiar noi? Hiperbolizăm paie din ochi aleşi de noi (căci, de, când i-am ales, cine a stat vreo clipă să remarce paiul?), dar nu vedem câtamai bârna din ai noştri ochi.
Da, suntem proaste. Că ne-aruncăm în braţele ălor mai nepotriviţi bărbaţi şi-i acuzăm pe ei pentru alegerile noastre proaste. Sau, şi mai bine, găsim - din când în când - câte-un bărbat mai acătării. Dar nu-l apreciem măcar un strop; din contră, îi pasam frustrări, eşecuri, tare ce nu-i aparţin.
Gândim cu inima şi simţim cu creierul mic. Judecăm pe dos, suntem ciufute, masochiste, emotive, prea sensibile sau prea raţionale. Şi refuzăm să deschidem larg ochii, pentru a vedea realitatea "reală", nu cea care ne convine.
De-am sta o clipă, doar, să ne privim atent pe noi, am realiza că cei ce poartă vina nu sunt Ei.
Posts
