Sevraj

Ii vezi pe altii. Te atrage. Si incerci si tu, fara sa vrei...

La inceput iti da un sentiment ciudat, placut. Te face sa te simti bine, sa visezi, sa fii mai bun, mai creativ, mai vesel. Usor apoi, pana sa bagi de seama, vrei tot mai mult. Mai mult. Din ce in ce mai mult.

Senzatiile se amplifica, trairile cresc in intensitate, simti mai mult decat ai simtit vreodata si te intrebi de ce nu ai descoperit asta mai repede; cum de ai putut trai pana atunci, searbad si fara culoare; cum de nu ai observat culorile noptii, sunetul vantului, atingerea ploii.

Si vrei mai mult. Tot mai mult. Intr-o strafulgerare rationala, iti dai seama ca nu mai poti trai fara, ca nu mai ai nevoie de altceva, ca ai putea renunta la tot restul intr-o clipa. Iti dai seama ca ai devenit dependent, dar nu-ti pasa. Pentru ca nimic, niciodata, nu te-a facut sa simti asa. Nimic n-a fost la fel de important. Si nici nu va mai fi.

Si te arunci in gol, nimic nu mai conteaza. Nici chiar acele scurte clipe de luciditate in care stii ca-s parti care te dor, te macina, te-nteapa, iti fac rau. Si le alungi pe toate, pentru ca nu poti sa te lipsesti; pentru ca simti ca nu vei supravietui daca renunti; pentru ca o secunda de euforie sterge ore, saptamani de suferinta. Pana cand nu mai poti, pana cand fiecare molecula rationala iti spune sa-ncetezi.

Si te opresti.

Te rascolesti printre cearceafuri asudate. Iti simti stomacul plin de spini. Nimic nu are gust, totul iti face rau. Tragi din tigara pana-ti ard plamanii. Cu pumnii inclestati, te-ascunzi sa nu te vada nimeni. Tremuri si-auzi, doar vag, indepartat, cum lumea isi urmeaza cursul, dar nu-ti pasa. Vrei doar sa treaca. Doar sa uiti. Sa nu mai doara.

Iar cand aproape ca te simti mai bine, ispita se arata iar... Acum iti pare altfel, mai subtila, cernuta de mizerii, curatata de impuritati, mai buna.

Si-ai vrea sa mai incerci o data...doar o data...poate de data asta, va fi altfel...Poti rezista?

Si dragostea-i un drog. Si duce la sevraj...